Violet

Îmi amintesc foarte clar:
eram undeva la capătul lumii –
acolo unde sunt mai mereu,
chiar și când stau acasă.

Aș fi putut să jur
că vântul vine direct din Oceanul Arctic
și a mângâiat, înaintea mea,
doar o balenă
sau, poate, un urs polar
și acum miroase a alb
(deși toată lumea știe
că urșii albi sunt, de fapt, transparenți)
și miroase a pește
(deși toată lumea știe
că balena e un mamifer).

Iar soarele jos a făcut la fel,
dar a evitat ursul
(ascuns sub nori),
așa că a ajuns la mine în ochi
fără nici un strop de... urs
și m-a făcut să întorc capul
și atunci am aflat
unde se duce
să se culce:
în picăturile din spate
unde se tot întoarce
și se tot întoarce
și nu se hotărăște
dacă vine sau dacă pleacă
și atunci arcuiește tot cerul
și intră în iarbă.

Dar la capăt n-am găsit aurul promis:
la capătul lui
este
violet.